Drudkh

 O poezie de mai demult dedicată magicului album “Forgotten Legends”

 

Prin negură de smârcuri

În viziunea lunii ancestrale

Vedeam cum joacă în adâncuri

Apropiat de drudkh, sinistr cuceritor în zale…

Viforniț-ascuțită și-n amurg

Când scărăbușii harnici cântau galben

Venea, solomonar și adumbrit de drudkh

Eroul meu atlantic și teribil…

Nyx tânăr arcușu-și zgribulea

Și plete de văpăi în cupru alintat

Prin noaptea vizionară desfăcea

Călindu-mi spirit cu zeiesc artizanat.

Peste cetini vechi de brazi și de oțel

Trupul în aramă zdrobea ermetic

Și van și hain, aripi de menestrel

Înlănțuia văzduhul cu zâmbet epileptic…

Cândva prin codri corzi de nea

Clinteau natura prin vibrare

Și zarea suspina înăbușind o stea

Ce furibundă tot voia

Spre cântec să coboare…

 

Advertisements

***

***


Pârdalnic se-ntețesc uitatele-mi dileme
În inima-mi morbidă, hotar hain durând
Fantasmă de Putere, cu rânjete zdrobind
Pestrițe și vrăjmașe, cu chip de filomele,
Un Tron al Lor, multicolor, clădesc cu jind


La un ospăț funest, s-adună-n grabă ele
Hulpav trecând prin gușă, bucatele cinstite
Gătite grijuliu, în timp incert și ocolit de rele,
Pe cioburi goale țopăie, în ritmuri de țicnite...


Acum că-n viață-mi se perindă vechi și noi-
Dumbrăvi pline de farmec, construcții vaste, pustiite
Te rog, Frumoasă Zână, Tu- singură și tristă,
Rămâi în veci langă iubirea-mi, să o trăim în Doi

(Dedicată lui D.D.)

Ploua în august

Umed e pământul, umed cum o noapte de brusture

                                     în torente sacadate-i răsfirată

Printre nervuri, vedeam cum dezbrăcate

                                     Râdeau bizar emoțiile  deșarte

Nealintat, domesticit cu neatenție și silă

Cărunt precum un lan de putrede ciuperci,

Nu cred, în mușchiul verde-vestejit de-atâta vană milă,

Să-mi pot vreodată capul greu eu odihni pe veci...

 

O,  apă otrăvită și orfană, șiroaie delirante ce freamătă-ntre brazi

Iubire, tu, haioasă și haină

                   Cu zâmbete aprinse de undină drăgostoasă...

 Când vii în vârful suliței călită în spectacol,

 ce-n piept îmi zace ruginită,

Ferește-ți inima de-ai nopții înghețate aiureli ...

Jăratic

Subt primordialul arbor,
Să ne-ndrăgim în tihnă.
Seva cea-nfinită cu jind să o simțim,
Iubindu-ne arhaic în sacre rădăcini…

Să-ți simt suflarea caldă
În blană aspră și fierbinte-
Să mă topesc ferice și copil.
În jarul lupescului amor
Pierdut să fiu
Și fără minte…

Lupoaica

mononoke-princess-mononoke-33435625-1920-1080Adia în bunget răceală delirantă

Prin cețuri dese , moale, animal pășea

Ochi răi, de lacrimi negre, în lume dezmembrată

Rotind cu o turbare nestăpână…

În timp ingrat domnea haina mătrăgună…

Era o vrajă-n codrul cel străbun

Copacii dârdâiau în vijelia iernii

În vremi acute de îngheț fidel

Pierdut în disperare, plângea un lup rebel

Lupoaică dibuind cu îndârjire…

Un urlet bestial cutremura vâzduhul

Când  tulburat, sări mușcând din luna

Din colți de șipot sângerat dădându-și duhul,

În nopți eterne  cărunțit de  dragoste-nșelată…

Când Mart își aruncă mănușa-n viforul noptatic

Pe vrăjitoarea ghemuită-n ură , la moarte provocând

Fu auzit și trubadurul singuratic

Tenebrele ecouri zbârnind în neguri dese…

Când fu să crape lanțuri seculare

Peste copacii goi, o fee de azur bagheta-și încercă

Daimon cu ochii verzi la lupu-și se ivi

Lăsând în urma sa poieni și crâng în floare,

Suratului în blană, piept dogoritor lipi…

***

Și dezghețând păduri și cântec

Lupoaica cea vrăjită și lupul fericit

Se alintau în vizuina-amorului-mplinit.

Flori de tun

(O poezie scrisă în liceu…)

 

***

Cărunţi  sunt stropii, ce îmi bat

Zvâcnind şi prelingându-se-n fereastră

Eu nu-i doresc , dar hâzii, nencetat

Imi  zdruncina gândirea cea sihastră

 

În raze purpurii văd noaptea,

Şi

În abanosul hel-ului ma uit la zi

A mele galaxii cromatice,necoapte

Se sbat în dreptul lor legitim de a fi

 

Al meu pământ, întemniţat fără lăcată

Cu un cinism sadistic şi nebun

Se sbate în tristeţea sa ingrată

În primăvara florilor de tun.

Cum n-am iubit pe nime

Ah… și te iubesc așa cum n-am iubit pe nimeni.
Acești doi ochi ai malahitului poveștilor amare
În care eu mă pierd , de doru-mi răvășit …
Cum n-am simțit pe nimeni, în legământul serii
De prin pădurile vergine, ivindu-se-mi în cale
Durerea-mi alina și a iubi…

Ah… Pe nime n-am iubit .
Și nici în cele mai dorite vise,
Privirea de lupoaică , din bungetul de mit
Eu n-am văzut…
Eu niciodată n-am simțit ,
Zvâcnind în umbrele de arbori, o diafană fată
De necuprinsul stelelor creată
Dezvăluită-n lirică încinsă
Mie…

În noaptea cea cu lună stinsă…

Crîng fără de zori

 

 

Zăpăcit, în liniște de arbori,

Suspinau înfrigurat cândva zglobii ciorchini.

Ce demult , în necuprinsa ceață

Nu a călcat niciun prieten, nici străin!

 

Nu s-o-nălțat priviri  spre ceruri de cărunt smarald

Mai  altele decât ai mucedului  mascarad

de frunze taciturne.

Întinat, sub luni fără de stea

Un codru  adormea și tresărea

De gânduri convulsat…

 

O rază firavă n-a încălzit bătrân lăcaș,

În negura pădurii nici corbii nu mai croncă…

A fost cândva pandur în codrul de milenii

Dumbrăvile-alintînd, plotunul se plimba

Prin pajiștile sacre …

 

Desișul învelit-n rapace promoroacă,

De crude fiare, pe veci  încremenit,

Visează în delir cum dalbul mit,  cu-n țipăt de imense semne  ,

Frumoase coarne în huma neclintită a înfipt

În ochi de ochii răi țintit…

***

 

Ce fu? Un suflet de lătrată-izbândă,

Un om? Sau creaturi ai nopții?

Doar cerul zgrunțuros și iarna recurentă

Va fi știind

 

Pe cerbul cel daimonic cine a răpus…

 

 

 

 

 

Jind

Copil din ceruri ancestrale
Izvod al unei bolți neauzite
Nevăzut pentru luminile amare
Ai lumii noastre-i tainicul străjer.
Din plete picura argint , și buze cântă clipelor nocturne
Cum  eu plăpând , aș vreau să fiu copil ,
Privighetor să îți șoptesc ,la sânu-ți ghemuit,
Povești și cântece străbune…

***

Iubirii mele de peste ocean,

Argintul picură, eu spun…

În toamnă frunze cad

Se zbat în agonie, ‘n ferestre se preling

și ramul e orfan.

Orfan de lacrimi  înghețate

Ce-n aventuroase zări se pierd…

Ocean… Ce-n elegie se scufundă

– Te vrăjmuiesc cum un flămând dulău din lanțuri liberat.

Un car în care Freyr e regal

iubirea-mi stăpânește temerar.

O duce spre întinse-abise…

Tu copil fără asemăn…

În mințile-mi zvâcninde ce domnești

Și râul bun și râul rău

Așa de tandru împletești!

Se contopește un liman

Aproape-i ce de mare…

Departe de ocean…